Consideraţii privind radiaţia solară

Soarele reprezintă sursa de energie a Pamântului, contribuind la mentinerea temperaturii planetei mult peste valoarea de aproape 0K, întâlnită în spaţiul interplanetar şi este singura sursă de energie capabilă să întreţină viaţa pe Pământ. Soarele reprezintă practic o sursă inepuizabilă de energie, estimându-se o durată a existenţei radiaţiei solare de încă aproximativ 4…5 miliarde a ani.

Pentru studiul radiaţiei solare, este important să fie definite câteva mărimi importante. Constanta solară reprezintă fluxul de energie termică unitară primită de la Soare, măsurată în straturile superioare ale atmosferei terestre, perpendicular pe direcţia razelor solare. Valoarea general acceptată pentru constanta solară este de aproximativ 1350 W/m2reprezentând o valoare medie anuală, măsurată cu ajutorul sateliţilor de cercetare ştiinţifică. Atmosfera terestră şi suprafaţa Pământului interacţionează cu radiaţia solară, producând o serie de transformări ale acesteia, aşa cum se observă în figura 2.1.

Fluxul de energie radiantă solară, care ajunge la suprafaţa Pământului este mai mic decât constanta solară, deoarece în timp ce traversează atmosfera terestră, cu o grosime de peste 50 km, intensitatea radiaţiei solare este redusă treptat. Mecanismele prin care se modifică intensitatea radiaţiei solare, la traversarea atmosferei, sunt absorbţia şi difuzia. În atmosferă este absorbită (reţinută, filtrată) aproape total radiaţia X şi o parte din radiaţia ultravioletă. Vaporii de apă, bioxidul de carbon şi alte gaze existente în atmosferă, contribuie la absorbţia radiaţiei solare de către atmosferă. Radiaţia absorbită este în general transformată în căldură, iar radiaţia difuză astfel obţinută este retrimisă în toate direcţiile în atmosferă.

Prin aceste procese, atmosfera se încălzeşte şi produce la rândul ei, o radiaţie cu lungime de undă mare, denumită radiaţie atmosferică. În plus, faţa de cele două mecanisme de modificare a intensităţii radiaţiei solare, o parte din radiaţia solară este reflectată de atmosfera terestră, sau de unele componente ale sale (moleculele de aer şi anumite categorii de nori). Prin reflectare, o parte din radiaţia solară este disipată, mecanismul acestui proces fiind denumit difuzie Rayleigh, iar acest fenomen reprezintă radiaţia bolţii cereşti.

Radiaţia globală ajunsă de la Soare, pe o suprafaţă orizontală la nivelul solului într-o o zi senină, reprezintă suma dintre radiaţia directă şi radiaţia difuzăRadiaţia solară directă depinde de orientarea suprafeţei receptoare. Radiaţia solară difuză poate fi considerată aceeaşi, indiferent de orientarea suprafeţei receptoare, chiar dacă în realitate există mici diferenţe. Figura 2.2 prezintă proporţia dintre radiaţia difuză şi radiaţia directă, în radiaţia globală. Este interesant de remarcat că radiaţia difuză prezintă o pondere mai mare decât radiaţia directă.

Energia termică unitară primită de la Soare, măsurată la nivelul suprafeţei Pământului, perpendicular pe direcţia razelor solare, pentru condiţiile în care cerul este perfect senin şi lipsit de poluare, în zonele Europei de Vest, Europei Centrale şi Europei de Est, în jurul prânzului, poate asigura maxim 1000 W/m2. Această valoare reprezintă suma dintre radiaţia directă şi difuză.

Radiaţia solară este influenţată de modificarea permanentă a câtorva parametrii importanţi, cum sunt: Înălţimea soarelui pe cer (unghiul format de direcţia razelor soarelui cu planul orizontal); Unghiul de înclinare a axei Pământului; Modificarea distanţei Pământ – Soare (aproximativ 149 milioane km pe o traiectorie eliptică, uşor excentrică.); Latitudinea geografică.

În figura 2.3 este reprezentată variaţia densităţii radiaţiei solare în funcţie de înălţimea Soarelui, adică unghiul format de direcţia razelor solare cu planul orizontal, pentru diferite situaţii atmosferice.

Potenţialul de utilizare a energiei solare în Romania, este relativ important, aşa cum se observă în figurile 2.4 şi 2.5, care reprezintă hărţi ale radiaţiei solare globale. Există zone în care fluxul energetic solar anual, ajunge până la 1450…1600kWh/m2/an, în zona Litoralului Mării Negre şi Dobrogea ca şi în majoritatea zonelor sudice. În majoritatea regiunilor ţării, fluxul energetic solar anual, depăşeşte 1250…1350kWh/m2/an.

Gradul mediu de însorire, diferă de la o lună la alta şi chiar de la o zi la alta, în aceeaşi localitate şi cu atât mai mult de la o localitate la alta. În figura 2.6, este prezentat nivelul mediu al insolaţiei, reprezentând cantitatea de energie solară care pătrunde în atmosferă şi cade pe suprafaţa pământului, în localitatea Bucureşti.

Evident, radiaţia solară este distribuită neuniform pe suprafaţa Pământului, poziţia geografică şi condiţiile climatice locale, având o influenţă deosebită pentru impactul radiaţiei solare asupra suprafeţei terestre. Câteva dintre datele statistice rfeferitoare la radiaţia solară, disponibile pentru România, sunt prezentate în tabelele 1…3.

Compoziţia spectrală a radiaţiei solare

Principalele componente ale radiaţiei solare care ajunge pe Pamânt şi participaţia fiecărei componente în radiaţia globală, din punct de vedere energetic, sunt:

– radiaţie ultravioletă 3%

– radiaţie vizibilă 42%

– radiaţie infraroşie 55%

Fiecărei componente a radiaţiei, îi corespunde câte un domeniu bine definit al lungimilor de undă:

– radiaţie ultravioletă 0,28 – 0,38 μm (microni);

– radiaţie vizibilă 0,38 – 0,78 μm (microni);

– radiaţia infraroşie 0,78 – 2,50 μm (microni).

Contribuţia energetică a radiaţiei solare globale, în funcţie de lungimea de undă, între 0,3 si 2,5 μm (microni), pentru o suprafaţă perpendiculară pe acea radiaţie, este reprezentată calitativ în figura 2.7.

Se observă că cea mai mare cantitate de energie termică se regăseşte în domeniul radiaţiei infraroşii şi nu în domeniul radiaţiei vizibile, ceea ce sugerează ideea că această radiaţie poate fi captată eficient şi în condiţiile în care cerul nu este perfect senin. Pentru realizarea acestui obiectiv, au fost realizate panourile solare cu tuburi vidate, iar pentru captarea eficientă a radiaţiei solare, chiar şi la temperaturi sub 0°C, s-au realizat panouri solare cu tuburi termice.

Panourile solare plane, mai simple din punct de vedere constructiv şi deci mai ieftine, sunt mai puţin performante, din punct de vedere al capacităţii de a capta radiaţia difuză, decât panourile solare cu tuburi vidate, respectiv cu tuburi termice.

Captarea radiţiei solare

Transformarea, sau conversia energiei solare în energie termică, este realizată în captatori solari, având funcţionarea bazată pe diverse principii constructive. Indiferent de tipul captatorilor solari, pentru ca randamentul conversiei energiei solare în energie termică să fie ridicat, este important ca orientarea captatorilor spre Soare, să fie cât mai corectă.

Poziţia captatorilor solari este definită prin două unghiuri şi anume, unghiul de înclinare faţă de orizontală, prezentat în figura 2.8 şi notat cu α, respectiv unghiul azimutului, reprezentând orientarea faţă de direcţia sudului, prezentat în figura 2.9.

Figura 2.10 prezintă într-un mod sintetic, influenţa combinată a celor doi parametrii care definesc orientarea captatorilor solari, asupra gradului de captare a energiei solare disponibile. Diagrama a fost trasată pentru Germania, dar concluziile care se pot obţine cu ajutorul acesteia pot fi extrapolate pentru majoritatea ţărilor din Europa, inclusiv pentru România.

Analizând figura 2.10, se observă că unghiul de înclinare optim, care permite captarea optimă a radiaţiei solare, este de cca. 15…55°, iar abaterea de la direcţia Sud, poate să se situeze între ±40° fără a fi afectată capacitatea de captare a energiei solare. Pentru unghiuri de înclinare de 5…65°, radiaţia solară poate fi recuperată în proporţie de 90…95%. Valorile prea reduse ale unghiului de înclinare nu sunt recomandate deoarece favorizează murdărirea suprafeţei captatorilor, ceea ce atrage după sine înrăutăţirea performanţelor optice ale captatorilor. Pentru abateri de la direcţia Sud, de ±60°, la anumite valori ale unghiului de înclinare, se poate recupera de asemenea 90…95% din radiaţia solară. Chiar şi colectorii montaţi vertical, cu o abatere de până la ±20° faţă de direcţia Sud, pot recupera 80% din radiaţia solară, ceea ce sugerează posibilitatea montării acestora pe faţadele clădirilor. Pe exemplul din diagramă se observă că în cazul unui unghi de înclinare de 30° şi a unei abateri de la direcţia Sud de 45°, care corespunde direcţiei SV, gradul de captare a radiaţiei solare este de 95%.

Ca o consecinţă a celor menţionate, se poate spune că orientarea captatorilor solari faţă de orizontală şi faţă de Sud, nu este o problemă atât de sensibilă, cum ar putea să pară la prima vedere. Mult mai importantă, din punct de vedere a capacităţii de captare a energiei solare, este tehnologia utilizată pentru o construcţia colectorilor solari, deoarece în mod inevitabil, conversia energiei solare în energie termică se realizează cu unele pierderi, acestea fiind evidenţiate în figura 2.11.

A – radiaţia difuză; B – radiaţia directă;

C – convecţie datorată vântului, ploilor şi zăpezii; D – pierderi prin convecţie;

E – pierderi prin conducţie; F – radiaţia suprafeţei absorbante;

G – radiaţia panoului din sticlă; H – fluxul termic util; K – radiaţie reflectată

Evoluţiile tehnologice ale colectorilor solari, de la captatorul plan reprezentat în figură, până la cele mai moderne construcţii existente la ora actuală, au avut ca scop creşterea capacităţii de absorbţie a radiaţiei solare şi reducerea într-o proporţie cât mai mare a diverselor tipuri de pierderi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *